Niciodată nu e prea târziu
Cică a trecut o lună de când era să mor. Așa mi s-a tot spus, că experiența asta cu maratonul alergat fără pregătire putea să mă arunce direct în brațele unei morți subite. Așa o fi, nu zic nu, dar la cât de împiedicată și neatentă sunt, cred că-s șanse mai mari să mor dând cu capul de asfalt pentru că am călcat pe o râmă alunecoasă într-o zi ploioasă. De murit, toți murim oricum. Și eu, și tu, și râma. Mai devreme sau mai târziu.
Imediat cum m-am întors acasă, am avut parte de câteva zile în care rezervele de serotonină mi-au dat impresia că pot să fac orice. Ultramaraton, Ironman, 6633 Arctic Ultra, politică… ORICE. Apoi am revenit la rutină. Și m-am deprimat că nu-mi trecea durerea de genunchi pe care am luat-o ca suvenir din Franța. Într-o seară, înainte de somn, m-am uitat la filmulețe de la Ironman World Championship (sunt obsedată de ce se întâmplă acolo de când am citit cartea lui Chrissie Wellington) și mi-am dat seama că sunt iar leneșă și folosesc genunchiul drept scuză. Ca să nu renunț la mișcare și să mă întorc de unde am plecat, am decis să practic înotul iarna asta. O mică problemă totuși: nu știu să înot.
Față de căprioară retardată înainte de prima lecție de înot
După un telefon pentru a cere informații despre cursuri și o vizită la Decathlon, intram pentru prima dată într-un bazin semiolimpic, cu o lungime de 25 m și o adâncime de 2 m. L-am ales pe cel de la medicină pentru că e cel mai aproape de mine. Găsiți aici mai multe detalii. De două lucruri mi-e frică pe lumea asta: gândacii ăia negri mari și apele adânci. Cu gândacii nu știu când o să ies la o bere să ne împrietenim, dar prima lecție de înot nu a fost deloc înfricoșătoare. Din contră. Alex, antrenorul, e un tip foarte de treabă și răbdător, am cunoscut oameni de toate vârstele (copiii au ore separate totuși), apa are temperatura perfectă pentru bălăceală și am dormit buștean în noaptea aia (obosești ca dracu’).
Frica de apă dispare cât ai zice pește (see what I did there?) în cele mai multe cazuri, mai ales dacă ai un antrenor bun, iar mișcările de bază se învață ușor, singura mai problematică fiind respirația. Partea bună e că timpul petrecut în bazin nu se duce pe apa sâmbetei (see what I there again?). Cu cât petreci mai mult timp exersând, cu atât devine mai simplu. În plus, de fiecare dată când tu intri în bazin, sedentarismul tău intră și el la apă (see what I… ok, o să încetez acum).
Eu am ajuns la jumătatea cursurilor, am renunțat la plute, centuri și alte instrumente ajutătoare, dar mai am mult de exersat ca să mă pot lăuda că înot bine. Ironmanul s-ar putea să ruginească un pic până ajung la el, dar o să vină și momentul ăla. Asta dacă nu ies prea multe rame pe asfalt în calea mea când plouă. În concluzie, vă recomand cursurile, indiferent de vârstă. Niciodată nu e prea târziu să scapi de frica de apă și să înveți să înoți și altfel decât ca un bolovan/cizmă grea/stabilopod.
Articol preluat : LINK