În seara aceasta mi-am adus aminte de prima mea negociere din Maroc. I-am povestit lui George și am râs amândoi până la lacrimi – ce-i drept era și foarte târziu și în general după o anumită oră lucrurile devin mai amuzante.
Microbuzul oprește la un popas. Sar din el și mă duc spre o cocioabă din lem de la marginea străzii, unde un bătrân marocan își vindea marfa.
Acum începe nebunia- cred că a zis că sunt cel mai bun negociator. Eu mai aveam 14 euro în buzunar; bătrânul vindea pietre din munți, brățări și coliere. Eu pusesem ochii pe un colier.
Îl întreb întâi despre o piatră mai mică
– Căt costă?
5 euro.
I have only 3.
4, only for you.
No thanks!
Mă mai uit în jur și apoi îl întreb de colier- How much? 40 euros. Too much. I have only 3.
Mă uit în jur, îl întreb de altă piatră. Intră alți clienți – face o vânzare. Mă uit din nou la medalion.
– 30, only fo you.
I have oly 3.
Not enough.
Iau medalionul în mână, îl pipăi, mă uit cu drag la el; omul se dă în spate și zice iphone, shoes exchange. Eu îi arăt bluza de pe mine și îi zic – ce zici de bluză? O vrei?
Nu. Doar iphone sau shoes.
Intră alți clienți și o întreb pe o puștoaică – vreau sa cumpăr un medalion, ce culoare ai alege tu – albastru sau roșu – erau 2 modele-culori diferite. Albastru!
L-am luat în mână pe cel albastru, l-am pus la loc și l-am ales pe cel roșu. Il vreau pe acesta, dar am doar 15 euro.
Ok. Only for you, 15 euros. Take it!
Mă uit in portofel, incep să numar- I have only 14 euros.
Ok Ok Take it.
Mi-a plăcut mult spiritul lor de comercianți – negociază totul și le place să ajungă să încheie ,,a deal”, să vândă – pe când la mine în București… am mers la un magazin să cumpăr o carte- ce-i drept era ceva de robotică pentru începători. Înțeleg că fața nu mă ajută – să par un fin înțelegător al principiilor (nu doar fața; dar nu intrăm în detalii) – și dacă tot ajunsesem în lumea șuruburilor, piulițelor sau microcontrolerelor, ledurilor, alimentatoarelor, senzorilor – cum le-ar numi prietenii mei dragi, absolvenți la Telecomunicații, care din când în când mai construiesc roboței cu care participă la concursuri, la care mă înscriu și eu clandestin (în echipa lor), am vrut să văd ce oferte mai au – lungă fraza asta.
Eram pregătit să mai cumpăr ceva- orice – Ce îmi mai recomandați? Îți ajunge cartea asta! – a fost răspunsul lor. Apreciez sinceritatea și înțeleg că fața mă trădează, dar nu înțeleg de ce nu ai mai vrut să vinzi ceva.
Ziua 1
Am aterizat în Marrakesh la ora 15. Nu am vrut să pierd timp rătăcindu-mă, aşa că am dat drumul aplicației Maps.Me, având ca destinație hotelul Riad Amskal; chiar şi aşa, tot mi-a fost necesar ajutorul unui cuplu de marocani pentru a găsi străduța lăturalnică pe care este amplasat ,,riadul”.
Nu o să numesc sentimentul pe care îl trăiesc ,,şoc cultural”, dar, într-adevăr, am impresia că acest loc este din altă lume – şi nu tocmai cea de la televizor, a islamiştilor fanatici. Femeile poartă burka, dar nu toate. Bărbații au bărbi lungi, dar nu toți. Te ajută, dacă îi rogi şi ştiu să îți răspundă în engleză sau franceză, dar – din nou – nu toți. E foarte interesant să le auzi rugăciunea care răsună în tot oraşul (lor), cum la fel de placută e şi lipsa ei la mine în Bucureşti…
E aglomerat şi am sentimentul că nu înțeleg perfect ce se întâmplă în jur. Totul este nou şi asta mă face curios.
Înainte de a pleca din România, mi-a spus mama: ,, … tu oricum ai noroc de oameni buni”. Și mamele în general ştiu mereu cel mai bine. Am ajuns la hotel, iar în curtea interioară se relaxa un cuplu. Am ciulit urechile când i-am auzit vorbind şi mi-am dat seama ca îi înțeleg: sunt români. Sunt super! Cum altfel?
(btw, în România se ocupă de acțiuni de voluntariat la Grădina Botanică din București – Curățenia de toamnă/Curățenia de primăvară)
Proprietarul riadului ne-a arătat cum să ne urcăm pe acoperiş ca sa vedem toată medina.
M-a prezentat unui prieten din liceu şi mâine plec in deşert să caut comoara.
:)) No worries: e cu ghid şi prin agenție de turism.
Alarma a sunat la ora 6:20, dar i-am dat amânare până la 6:30. Am sărit din pat și m-am grăbit la punctul de întâlnire, unde urma să fiu preluat de ghidul cu care aveam să merg într-un tur de 3 zile.
Mașina a întârziat 20 de minute și începusem să mă întreb dacă mi-am luat o mare țeapă sau așa sunt marocanii… nu tocmai punctuali.
O oră mai târziu, în duba de 20 de locuri stăteam eu și alte 12 persoane. Șoferul a călcat pedala de accelerație și am pornit în necunsocut.
O intersecție din Marrakesh trebuie înțeleasă astfel: mașini, scutere, biciclete ce se îmbină ca piesele unui puzzle.
Am ajuns la fabulosul oraș Eit Ben Du.
Doi marocani, un chinez, 4 malaezieni, doi japonezi, doi englezi, un spaniol, un canadian și un român merg în deșert.
Cel mai interesant ,,lucru” pe care l-am văzut în Maroc a fost ,,omul”. Oamenii din Maroc sunt foarte inteligenți.
Ne-am urcat pe cămile și am plecat spre inima deșertului, ghidați de doi tuaregi. Unul avea 27 de ani și celălalt, 20. Pe ambii i-am auzit vorbind 5 limbi: arabă, engleză, japoneză, spaniolă, franceză.
Imaginează-ți asta: o stradă care trece prin mijlocul deșertului și, din loc în loc, la marginea drumului, oameni stând în genunchi, uitându-se la soare și, bineînțeles, rugându-se.
Deșertul Sahara este un loc misterios, un loc pentru visători.
În seara aceasta am mâncat cel mai bun orez din lume, cu multe legume.
A fost o seară magică: ne-am întrecut spre vârful unei dune uriașe prin bezna nopții, spartă doar de luna îndepărtată și de covorul de stele, unele dintre ele, poate, moarte de mult timp; am cântat fiecare câte o melodie din țara lui. Eu i-am lovit cu mai multe: Andri Popa, Dragostea din tei, Ploaia care va cădea. Am râs și ne-am simțit ca o familie după numai două zile petrecute împreună.
Deșertul este un loc magic!
>>Anunțuri aventură https://sportier.ro/explore/?type=1086&sort=latest
*Cumpără ebook: https://sportier.ro/product/work-and-travel-un-roman-in-alaska/
*Consultanță și idei proiecte aventură
Apariții media:
https://ziare.com/cautare/cristian+gheorghe+alearga+portugalia